Lecţie de viaţă

Nici nu ştiu cum să încep..Cum Dumnezeu îmi dă lecţii atât de dure, şi totuşi lecţii care mă trezesc la viaţă, care îmi amintesc că eu sunt atât de bine, atât de fericită în comparaţie cu alţii.
Astăzi am fost la Spitalul de nebuni, de fapt psihiatrie..şi nu, nu pentru mine, ci pentru a ajuta pe cineva.  Nu sunt prietenă cu această doamnă, nu sunt nici măcăr vecină, ci o simplă cunoştiinţă, însă nu am putut să stau departe. 
E un caz deosebit, plus că sunt la mijloc două fetiţe mici, e o familie care trăieşte de pe o zi pe alta, iar doamna a clacat psihic. 
Însă cred că nu aţi mai pomenit aşa ceva..cum un doctor, un medic de familie..să nu dea un bilet de internare soţului? CUM? Aşa zisa doctoriţă a spus că trebuie să vadă dacă pacienta e de acord cu internarea? Am stat vreo 30 min cu ea în telefon, şi i-am explicat ca respectiva doamnă vorbeşte de sinucidere, a  lăsat butelia de la aragaz deschisă, are halucinaţii, aude voci, are nevoie doar de un simplu bilet de internare, şi că o internăm cu acordul soţului. NU, ŞI NU! Păi şi dacă eşti cu piciorul în ghips, trebuie să vii tu personal ca să îţi dea biletul de internare? Aşa nesimţire nu am mai pomenit.

Soţul doamnei a chemat de două ori ambulanţa...ştiţi care a fost răspunsul doctorului de pe ambulanţă..,, Trebuie să facă o criză ca s-o luăm cu Salvarea''. CUM POŢI SĂ SPUI AŞA CEVA, adică ce vroiau ei să omoare pe cineva..ca s-o interneze la nebuni? Un nebun nu va recunoaşte niciodată că e nebun. Numai când o priveai îţi dădeai seama că are ceva, iar dacă stăteai 2 min de vorbă cu ea. îţi dădeai seama că are grave probleme. Ea nu mai ştia în ce zi suntem, sărea de la una la alta..etc, erc,

Iar astăzi de dimineaţă ne-am dus..am luat-o..era mai palidă ca un cadavru..transfigurată, vorbeai cu ea, dar parcă era în lumea ei, deci era mult mai rău decât acum câteva zile când am stat de vorbă cu ea..am convins-o că mergem doar la un simplu consult, şi de voie, de nevoie, de ruşine, a vret să meargă cu mine, colega mea, şi soţul ei.

La spital, bineînţeles că doctoriţa psihiatru şi-a dat seama că nu e de glumă..şi a internat-o de urgenţă.

Mi s-a rupt sufletul când am văzut-o cum ţipa, că ea nu e nebună, că nu vrea să se interneze etc...etc... şi câte îi mai striga soţului, dar mă bucur că am dus-o, şi că nu s-a ajuns la mai rău..să se omoare, să îşi omoare fetele, sau mai ştiu şi eu ce.

Sper să îşi revină, şi mai ales să conştientizeze faptul că are nevoie de tratament. Am făcut şi o chetă, şi i-am spus şi soţului, şi doctoriţei, că ne vom ocupa de tot ce e nevoie. Nu o vom lăasa, are nevoie de ajutorul nostru, pentru că nu are nici ea pe nimeni.

Asta da lecţie. Problemele mele nu sunt probleme, ce are doamna da sunt probleme, şi sincer în acest moment îmi e ruşine de ce am scris în postarea anterioară, de aceea o s-o şterg.
Nu mai vreau să îmi plâng de milă, fericirea mea nu stă într-un bărbat, îmi este greu într-adevăr singură, dar nu vreau să ajung mai rău. 

Aşa că, Fairytale, capul sus! Mâine va fi mai bine! Ai încredere în tine, în cel de sus şi va fi bine!