De regula nu merg atat de incet, insa aveam chef sa meditez, sa ma gandesc la tot ce mi s-a intamplat in ultima vreme, si chiar m-am relaxat conducand asa incet. Iar cand am mai vazut si lebedele pe Dunare, tot stresul si gandurile negre au disparut ca prin farmec.
Cate minuni face Dumnezeu pentru noi, iar noi nu le vedem!
Inainte sa plec din oras..mi s-a intamplat un lucru care mi-a amintit cat sunt eu de fericita, iar altii cersesc o bucata de paine. Iesisem din supermarket, cu cosul plin de mancare pentru baietelul meu, si un baietel cam la vreo 8 ani mi-a spus: ,,Doamna, dati-mi si mie ceva de mancare din ce aveti dvs acolo''. Am simtit ca mor incet, acolo, am mers frumos catre masina, nu i-am spus nimic. Am asezat totul in masina, apoi l-am chemat si i-am dat niste fructe. Saracutul mi-a multumit cu emotie. Nu am putut spune mai multe, i-am spus sa duca el cosul si sa ia banutul. Era un copil saracios imbracat si totusi curat, nu era rrom, iar ce m-a impresionat a fost faptul ca mi-a cerut mancare...MANCARE!! Primul lucru care mi-a trecut prin minte..a fost ca al meu are atatea, iar altii poate nici nu au paine pe masa, barem sa mai aiba carne, fructe, si alte minuni. Acel copil m-a facut sa uit de toate problemele mele, sa imi dau seama inca o data, ca am atatea, iar altii nimic. Ne ingrijoram pentru lucruri de nimic, si uitam sa multimim Domnului ca totusi suntem atat de norocosi ca avem o casa si ce pune pe masa!
Ajunsa la tara, la baiatul meu, am simtit ca am ajuns in rai. L-am strans bine in brate, iar in gandul meu i-am multumit lui Dumnezeu ca mi l-a dat si ca pot sa ii ofer ceea ce altii nu au: o casa, dragoste, atentie, mancare.
Aruncam tone de mancare pe an, iar altii nu au ce sa manance. De cand il am pe Bubu meu, nu suport sa vad copii amarati, bolnavi, suferinzi. Suferinta lor o raportez automat la bubuloiu meu, si inevitabil te gandesti oare, cum ar fi daca...?
Iar in timp ce conduceam, pentru prima data dupa mult timp, m-am rugat sa ma tina Dumnezeu cat mai mult timp in viata, ca sa imi cresc copilul, sa ajung o bunicuta zbarcita, dar multumita ca mi-am vazut copilul, si nepotii realizati si in viata. Acesta e visul meu!
De multe ori, cand treceam pe Dunare, eram atat de nefericita, de trista, incat ma speriam de gandurile negre care imi treceau prin minte si imi era frica sa ma uit la apa, ca nu cumva sa fiu tentata sa fac vreo prostie..Acum, dupa mult timp, privind cu coada ochiului Dunarea si lebedele, nu imi doream decat sa ajung mai repede la tara, si sa imi strang baiatul in brate.
Multumesc!
Multi nu stim sa apreciam norocul pe care il avem si altii nu-l au dar cel mai mult conteaza sa stim sa impartim putin cate putin din fericirea si norocul nostru cu ceilalti :)
RăspundețiȘtergere