Suntem bine

Am avut o săptămână obositoare, dar cel puțin m-am liniștit sufletește. Ne-am mutat din nou, în chirie, căci, certurile din familia mea au luat o turnură care mă afectau psihic și pe mine și pe copil.Nu am înțeles niciodată cum alții pot sta într-o garsonieră, și alții cu o ditamai casă, își gonesc la propriu copiii? Nu sunt perfectă, am multe greșeli, dar oare un părinte nu se presupune să ierte, să trăiască viața lui și nu a copilului său?

Nu poți sta într-un loc în care părinții îți văd doar greșelile, în care ești captivă ca într-o colivie, un loc toxic în care nu poți spune sau face ceva pentru că nu ai dreptul, pentru că e casa lor, iar tu,  tu ești cea mai josnică creatură de pe pământ. Am ajuns cu copilul la psiholog, pentru că mă speriase comportamentul lui, ajunsesem să cred că eu sunt de vină. La psiholog, însă mi s-a spus că Bubu se poartă așa pentru că vede și simte toată situația stresantă din casă și automat comportamentul lui este așa. Singura soluție este să îl scot din mediul acela toxic. Un mediu toxic, în care mama lui este jignită, bătută și stresată la maxim de mama ei, care cu siguranță are probleme psihice.

Asta am și făcut. Am plecat, și mi-am promis mie că indiferent dacă voi mânca doar pâine goală, nu mă voi mai întoarce acasă. Pentru că ACASĂ nu mai e ACASĂ. Mama mea a devenit un om pe care nu îl mai recunosc.Un om care mă urăște. Pentru că nu îți poți da copilul și nepotul afară din casă în plină iarnă, decât dacă nu ai suflet...

Ne-am liniștit încet, încet. Bubu a devenit din nou, copilul care era. M-am împăcat din nou, cu iubitul meu. De fapt, cred că nu ne-am despărțit niciodată, au fost multe presiuni asupra noastră, care ne-au făcut pe amândoi să luăm decizii pripite. 


Suntem bine, vom fi bine.Noi,2, noi... 3.

Singurul meu vis..este o casă a noastră.Cu siguranță, vom realiza asta, pentru că Dumnezeu nu poate fi surd.